„Stay true to yourself. Stay true to your music. My phone number is below. We can discuss this. John Lennon.”
- Regizor: Dan Fogelman
- Actori: Al Pacino, Annette Bening, Jennifer Garner, Melissa Benoist, Christopher Plummer, Bobby Cannavale
- Gen: Drama, Comedie, Musical
- Premii: niciun premiu, nicio nominalizare
- Tara: SUA
- Durata: 106 minute
Inteligent, amuzant, tulburator, sarcastic, ironic si apasator. „Danny Collins” le are pe toate, iar Dan Fogelman face din debutul sau in regie un succes moral/cinematografic intregit de interpretari puternice a doua generatii de actori, dar mai ales de replici absurde care sunt cursive si agere. Cunsocut pentru implicarea in scenariile pentru animatii sau filme cu pozne („Crazy Stupid Love”, „Last Vegas”, „Cars 2”, „Tangled”, „The Guit Trip”), Fogelman experimenteaza de data asta aspecte biografice pe care le amesteca cu drame care se desfasoara pe muzica rock. „Hey baby doll” ramane blestemul unui atist care a gustat timpuriu celebritatea care acum ii atarna greu pe umeri.
In urma cu ceva timp va prezentam un articol tematic in care subliniam importanta primirii unor scrisori in cursul unui plot. Precauta, aminteam atunci de acele productii al caror scenariu era hotarat de impiedicarea primirii unei scrisori. In „Danny Collins” intriga porneste de la o astfel de perspectiva. Un star rock, care isi poarta batranetile imbatat cu alcool si concerte care sunt umbra unui succes prematur, primeste un cadou nesperat. Un prieten si bun prieten (Christopher Plummer) rememoreaza un interviu acordat de tanarul Danny (Al Pacino) cand il mentiona ca inspiratie pe John Lennon care, pare-se, i-a citit declaratia si avea sa ii trimita o scrisoare raspuns cu sfaturi care sa il ajute. Si textul, primit cu patru decenii intarziere, il motiveaza pe Danny de acum sa isi schimbe viata. Doar ca ar putea fi prea tarziu…
Ultima oara il vedeam pe Al Pacino manifestandu-se cat mai in voie si stabil in filmul-testament, asa cum alegeam sa cataloghez atunci ignoratul „Stand Up Guys„. De data asta vorbim de un Pacino capabil sa poarte extraordinar de stapan un rol frenetic, diplomat si energic, cu dialoguri la fel de taioase. Alaturi de domnul Plummer straluceste pe ecran. Un mod frumos de a adauga un titlu bun in filmografia unui actor care a oferit scene impunatoare.
Daca un film te santajeaza cu sentimente contradictorii (mila/simpatie, intelegere/respingere) si te lasa sa razi sau sa plangi in egala masura, atunci e clar ca lucrurile sunt cum nu se poate mai bune. Personajul Collins (in realitate un cantaret de muzica folk, nu de rock) poarta poate cel mai enervant optimism si isi duce insistenta pana la situatii de un comic uimitor de bine dozat, fara a deranja vreo clipa. „Danny Collins” te poarta prin momente dintre cele mai diverse, iar ridicolul este cum nu se poate mai elegant relatat.
Cel mai fermecator aspect ramane si cea mai buna scuza pentru a urmari un film care marcheaza o revenire memorabila din partea unui veteran al gesturilor mimice, Al Pacino: dialogurile. Si nimic nu poate fi mai apasator intr-un film despre industria muzicala si despre devotamentul unui artist, decat apasarea pusa sub tacere si condamnarea de a se repeta la nesfarsit un hit pe care il urasti. Si Dan Fogelman a stiut cum sa redea asta mai bine si mai echilibrat. Portretul facut de acesta detaliilor de culise concureaza poate doar cu biografiile din „The Runaways”, „Almost Famous” sau „Nashville”. Am uitat sa spun cat de frumos poate fi sa il revezi pe Pacino dansand si cantand un „Hey baby doll” cuceritor.
Filmul intra in cinematografe din 17 aprilie si este distribuit de RoImage.
Vizionare trailer:
Leave a reply