“I don’t mind the pain. It’s the hope that kills me”
- Regizor: Pascal Chaumeil
- Actori: Imogen Poots, Aaron Paul, Rosamund Pike, Pierce Brosnan, Toni Collette, Sam Neill
- Gen: Drama, Comedie
- Premii: niciun premiu, nicio nominalizare
- Tara: SUA
- Durata: 96 minute
De la francezul Pascal Chaumeil, obisnuit cu scene optimiste si zambete nevinovate (a se urmari „L’arnacoeur” sau „Un plain parfait”), te-ai astepta ca orice asociere cu ranchiuna sau tristetea sa fie evitate. Cu siguranta ca regizorul incearca sa isi formeze un alt stil de abordare si reuseste ca prin ecranizarea „A Long Way Down” (roman ale caror drepturi de adaptare fusesera cumparate de insusi Johnny Depp), sa prinda in filmografia sa un film mai rebel, dar totusi cu putine rabufniri. Rabufniri mascate in construirea relatiilor dintre cele patru personaje de pe afisul filmului. Jongland cu insusirile unei comedii negre si cu calitatile unei drame care anunta depresia ca o conditie de existenta, filmul isi trage seva de apreciere din raportul benefic de zambete tacute si situatii verosimile amarui din viata oricui.
Nu ma pot invoi cu practica unei grabe de a impune in pripa situatiile ca atare, mai cu seama cand filme din acest subgen se ingrijoreaza mai mult de istoric si mai putin de prezent, omitand umbletul prin salile de tratament pentru consiliere. In „Helen” al lui Nettelbeck sau in „Kill Me Later”, pasajele cu sfatuiri primeau mai mult spatiu, dar aici aceasta lipsesc. Ceea ce nu inseamna neaparat un dezavantaj. Poate pentru ca se face clar inca de la inceput care este intentia: alipirea a patru caractere contrare pentru a crea legaturi amuzante, in calatoria acestora spre redescoperire. Maureen, Martin, JJ si Jesse – cei patru sinucigasi- au un interval egal de aparitii pentru a lamuri audienta privind deciziile lor, de fiecare data anuntat.
Imogen Poots, Toni Collette, Pierce Brosnan si Aaron Paul apar in rolurile a patru sinucigasi care isi aleg acelasi loc si acelasi moment pentru a-si pune capat zilelor. Manati de diverse motive ca sa renunte la lupta cu problemele, planul fiecaruia de a-si lua ramas-bun de la viata nestingheriti este ruinat atunci cand toti patru isi negociaza locul pe acoperis. Naratorul Brosnan ataca primele scene cu un monolog evaziv, dar deruland intelegem ca, dupa cateva evenimente impartite de cei patru, ei semneaza un angajament prin care cel putin pana la Ziua Indragostitilor sa nu mai aiba nicio alta intentie de suicid. Si… incearca sa se cunoasca si daca se poate, chiar sa se ajute.
„A Long Way Down” nu este un film special. Si nici nu vrea sa fie. Este simplu si rasuna permanent a accente britanice, lucru care nu te lasa sa uiti ca umorul negru si picant ii apartine si se foloseste de el doar intr-o masura mica si nonsalanta. Cu fiecare nascocire realizezi ca filmul este doar unul dintre putinele filme cu mesaj, si unul dintre cele si mai putine carora nu le pasa daca mesajul se intelege sau nu. Dar concluzia trasa de unul dintre personaje, la final, rezuma poate toata peregrinarea celor patru protagonisti. Pe scurt, „A Long Way Down” iti place sau nu. Poate iti va placea tocmai pentru banalul unor cadre, schimbul comun de conversatii si infatisarile dintre cele mai induiosatoare. Si cu toata intuitia lucrata care te ajuta sa anticipezi liniaritatea povestii, nu te superi pentru cele cateva zeci de minute urmarite. Depresia, ca tema de film, este aici expusa cu o greutate mai usor de purtat.
Rating autor: nota 7.5
Multumiri gazdei Cinema City Sun Plaza pentru gazduire si RoImage pentru invitatie.
Vizionare trailer:
Vezi si...
Leave a reply
9 Comments
Nu am apucat inca sa il vizionez, insa m-a incantat cartea lui Nick Hornby, pe care am citit-o acum cativa ani, sub titlul Turnul sinucigasilor – reedidata de curand, sub titlul in romana al filmului de fata.
Nick Hornby este si autorul cartilor (la unele si scenarii) About a Boy, High Fidelity sau Fever Pitch – la ultima, filmul nu prea are lagatura cu cartea originala.
Imi cer scuze pentru raspunsul intarziat, dar am fost putin ocupata 🙂 Eu cred ca s-ar putea sa iti placa. Nici eu nu am citit cartea inca, dar cu prima ocazie cand fac rost de ea, o sa o rasfoiesc sa fac o diferenta intre adaptare si roman. Nu este la fel de bun ca „About a Boy” sau „High Fidelity”, dar filmul tot are un simtamant aparte si e imposibil sa nu-ti trimita un mesaj!
E bine – eu n-am vazut filmul, tu n-ai citit cartea.
Cartile lui Hornby au un stil inconfundabil, ce poate fi mai greu surprins pe ecran.
Chiar acum pregatesc un material despre romanele lui şi ecranizarile aferente.
Sa lasi un link, te rog, cu articolul mentionat. Cred ca ar placea cititorilor 🙂
Am vazut si eu filmul astazi. MI se pare supraevaluat. Nu este rau deloc, dar prea-l laudase multa lume (inclusiv tu).
Legat de articolul tau, mi se pare o usoara discrepanta intre articolul in sine (cu care sunt de acord) si nota. 7.5 este o nota exagerata. Daca as pune pe cineva sa-l citeasca si sa acorde o nota in functie de articol (gen: CE NOTA CREZI CA II VA DA ANGELA), probabil ar iesi un 6.5. Parerea mea. Oricum nu-s de acord cu notele, dar gandind pe logica ta, nu pot da peste 7 unui astfel de film.
Nu l-am ridicat in slavi. Doar am zis ca mi-a placut si ca are un mesaj frumos. Nici nu m-as fi gandit ca o sa iti placa tie :))) Stiu ca nu esti de acord cu notele, de altfel nici nu ai intelege notarea. Singura motivatie pe care o pot aplica este faptul ca atat articolul, cat si nota sunt subiective 🙂
Pai normal ca sunt subiective, dar nota nu ar trebui sa fie reflectata in articol? Sau nota e una si articolul e complet diferit? Fa-ma sa inteleg.
Linkuri despre carti/filme/serial de (dupa) Nick Hornby – sunt doua parti
http://la-povestile-mele.blogspot.ro/2014/04/nick-hornby-englezul-pentru-care-am.html
http://la-povestile-mele.blogspot.ro/2014/04/nick-hornby-englezul-pentru-care-am_12.html
Multumesc!!! Foarte frumoase articolele:) Felicitari!