CineAmator

Nu stiu cati dintre voi ati vazut enigmaticul „Groundhog Day”, regizat in 1993 de Harold Ramis, intr-o incercare frustranta, dar eleganta si radicala de a mima un deja-vu, care s-a transformat intr-o mostenire cinematografica unica. Personajul principal, interpretat de Bill Murray, un arogant prezentator meteo, ajunge sa fie prizonierul unei bucle temporale si traieste din nou si din nou aceeasi zi. Doar ca aceasta ocazie ii da oportunitatea sa isi aleaga altfel prioritatile, sa-si reexamineze greselile si sa isi rascumpere visurile uitate.

Campaniile online sunt un test pentru mine. Dar daca pot lega tema impusa cu motivul blogului – filmele, o fac cu incapatanare. De data asta provocarea vine de la Danone:  ce moment ai repeta mereu cu placere? Well, asta e al naibii de usor: as vedea din nou, pentru prima oara, filmele care mi-au rasturnat teoriile si care s-au jucat rusinos cu mintea mea cinefila. De cate ori nu ati fi vrut sa repetati senzatia de indignare, dupa finalizarea unui film care iti alunga scenariile gresite doar cu un simplu twist? Sau sa iubiti pentru prima oara o scena pe care ati derulat-o ulterior in diverse ocazii?

Nu am putut sa aleg doar un titlu, dar perspectiva este singulara: senzatia de a fi pionier in vizionarea unei pelicule.

“See it again, for the first time!”

Desigur, alegerile mele sunt subiective si impuse de anumite slabiciuni. Dar toate au in comun dorinta de a retrai sentimentele care m-au incercat initial. Fie, sunt o nostalgica, o melancolica. As vrea sa am mereu aceeasi expresie pe care o avea copilul Salvatore Di Vita in „Cinema Paradiso” cand descopera cinematografia (foto jos):

Cu alte cuvinte: tu ce filme ai vrea sa uiti ca le-ai vazut, ca sa le revezi cu aceeasi curiozitate? Eu am selectat cateva si sa-mi fie cu iertare, dar pe unele chiar imi doresc sa le uit. Asa de mult le iubesc si asa de mult m-au naucit dupa, ca as vrea sa le revad pentru prima oara:

• Jane Eyre (2011): stim cu totii cum e sa indragostim pentru prima oara, dar stiti cum este sa va indragostiti pentru prima oara de un film sau de un actor? S-a intamplat cu versiunea asta glacial-gotica si cu un Michael Fassbender care avea sa ma cucereasca iremediabil.
• Lucky Number Slevin (2006): pentru ca nu am reusit sa intuiesc nicio farama din planul care a sustinut intregul scenariu si tensiunea care a guvernat filmul isi dovedeste rostul cu o revelatie pe care nu o anticipezi, nici macar cu indiciile din final.
• Lost in Translation (2003): ca o poezie cu rima taioasa si versuri cu gust de afine; as vrea sa o gust mai matur
• Seven Pounds (2008): te minti ca este un film de dragoste. Ti se confirma asta. Apoi realizezi ca te uiti la o drama. Din nou ai toate detaliile care intaresc convingerea asta. Doar pentru ca in ultimul sfert de ora sa realizezi ca ai urmarit altceva decat credeai.
• Titanic (1997): pentru multele emotii, pentru combinatia de rasete si plansete, dar mai ales datorita unui atasament cum rar mi-am mai permis dupa, pentru o poveste romantica si pentru niste personaje naive.
• Memento (2001): primul contact cu filmografia lui Nolan a fost una revigoranta: o combinatie intre neo-noir, psihologie si thriller, permise din perspectiva unui amnezic.
• Fight Club (1999): damn you, Fincher! Ce mi-ai facut? De cand am vazut prima oara filmul asta, sunt paranoica in tot ceea ce priveste comploturile, intriga si conspiratiile. Consumerismul a avut o exploatare fantastica aici
• 500 Days of Summer (2009): conteaza foarte mult in ce stare te prinde un anume film. Pentru asta as vrea un moral mai ridicat si un optimism mai molipsitor pentru a doua prima vizionare.
• The Princess Bride (1987): poate as evita astfel toate comparatiile suparatoare cu filmele ce i-au urmarit si m-as bucura cu un entuziasm mai nesimtit de toate ecranizarile de basm; cause ‘as you wish’.
• Psycho (1960): o mostenire culturala care m-a facut sa ma indragostesc de cinema, cand nici nu stiam ce inseamna filmul si cine e Hitchcock
• When Harry Met Sally (1986): niciodata nu sunt suficiente comedii romantice, dar nicicand nu va mai fi una la fel.
• Matrix: un mod inedit de a expune o viziune bolnava pentru un viitor cu handicapuri
• Pretty in Pink (1985): vazut abia in urma cu cateva luni. As vrea sa il revada Angela care sa aiba varsta de 16 ani. Sa viseze mai mult si mai puternic.
• Edward Scissorhands (1990): poate m-as vindeca de euforia pe care o asociez „simbolistului” Tim Burton si nu m-as mai supara cand dezamageste.
• The Devil’s Advocate (1997): intenstitatea unui dialog pe care l-as simti mai viu ca oricand, intre Al Pacino si Keanu Reeves
• Rocky (1987): pentru limbajul motivational, dar mai cu seama pentru interpretarile grosolan de puternice despre ideea de a fi campion, de a vrea mai mult si de a fi altcineva, o versiune mai buna a ta.
• Back to the Future (1985): as vrea sa il vad la cinema. Prima vizionare ar trebui sa fie pe marele ecran, nu in canapeaua de-acasa, racita, cu pauze si cu dispute pentru a-mi impune vehement partea de timp pentru televizor.
• Rocky Horror Picture (1975): nu oricum; as vrea sa fiu in sala in care s-a facut prima proiectie
• Moulin Rouge (2001): primul musical care m-a facut sa stau nemiscata in fata televizorlui, fara vreo incercare de a fredona ceva, de teama sa nu deranjez idila.
• Alien (1979): primul horror vazut de mine vreodata. Am trait cu totii experienta asta si fascinatia care ne-a cuprins pentru galaxii, spatii si alte teritorii neexplorate (vezi ce a facut George Lucas din noi).
• A Little Princess (1995): momentul ala naiv „I am a princess.All girls are! Even if they live in tiny old attics, even if they dress in rags, even if they aren’t pretty, or smart, or young, they’re still princesses – all of us! Didn’t your father ever tell you that? Didn’t he?”
• Anastasia (1997): sa ma bucur cu aceeasi inocenta de zapada, de vraja, de visare si de un „Once Upon a Time a December”.

Mentiune speciala: serialul ‘Lost’. Nu aveti idee cate nopti am pierdut deliberand raspunsuri pentru misterele de-acolo si cat de lungi pareau pauzele dintre sezoane sau zilele dintre un episod si un altul. As vrea sa retraiesc din nou fericirea cand Oceanic 815 iau legatura cu civilizatia sau cand Charlie se sacrifica scrijelind pe mana ‘Not Penny’s Boat’. Dar de departe, cel mai marsav moment a fost replica menita sa incheie intr-o nota rusinos de indignanta sezonul 3, cand vedem o scena din viitor si descoperim ca Jack si Kate au ajuns acasa, doar pentru ca el sa ii reproseze plecarea ‘We have to ga back, Kate’. Sa nu uit esentialul: sa fiu la fel de suparata cand vad pilotul, enervata ca am crezut ca urmaresc un film artistic. Era pentru prima oara, dupa „The X-Files”, „Twin Peaks” si „Twilight Zone” cand imi permiteam sa ma mint ca nu voi mai urmari un serial. A fost inceputul sfarsitului vietii mele sociale 🙂

Cu alte cuvinte, cum zicea tataita Locke:

Puteti sa imi spuneti si voi in comentariu sau in formularul de la Danone care este #momentultau pe carei ai vrea sa il traiesti din nou 🙂