Carrie (2013)

Drama, Horror, Special

“Help this little girl who’s sinned in her days and ways, if she’d made innocent the curse of blood would not be brought upon her…”

Regizor: Kimberly Peirce
Actori: Chloë Grace Moretz, Julianne Moore, Gabriella Wilde, Judy Greer, Barry Shabaka Henley, Ansel Elgort, Alex Russell
Gen: Drama, Horror
Premii: un premiu, nicio nominalizare
Tara: SUA | China | Hong Kong
Durata: 100 minute

A treia adaptare a romanului epistolar horror cu care Stephen King debuta in 1974, va fi supus cel mai probabil unui test ce va vrea sa stabileasca utilitatea acestuia. Decizia de a face o replica la inspaimantatoarea realizare a lui de Palma din 1976, poate fi usor catalogata hazardata si indrazneata. Regizoarea Kimberly Ane Peirce nu este la fel de alarmanta ca atunci cand ni se prezenta cu „Boys Don’t Cry”, dar cu siguranta se poate lauda cu o transpunere demna de luat in seama, cu o ecranizare uniforma in care se evita intentionat acele putine momente de rebeliune/pace.

Fanatismul religios tranteste la pamant, chiar din primele momente, orice urma de ratiune si sterge pe jos cu moralitatea. Julianne Moore da viata unui personaj care profaneaza viata copilei sale, vazuta ca o samanta de boala si prin chipul anemic desenat pe ecran, ne obliga sa credem ca asta este figura care il bantuia pe autor in urma cu mai bine de trei decenii. Postura ei ghidata inca de la inceput de nebunie si caminul care poate fi comparat cu un cimitir al sentimentelor unde singurul cuvant permis este cel al Domnului, ne fac sa afirmam ca versiunea propusa in 2013 pare a fi inteles ca dezordinea din licee este un punct de inspiratie.

Margaret White (Julianne Moore, fantastica), da nastere unei copile, simbol al pacatului si dezonoarei. Copila creste si o intalnim direct pe culoarele unui liceu. Vedem o Carrie (Chloë Grace Moretz) speriata, nesigura si necunoscatoare. Prima menstruatie o sperie pe tanara care reactioneaza temator, devenind tinta glumelor colegelor sale. Scenaristul grabeste putin lucrurile si deruleaza putin in dezavantaj elemente esentiale, mizand pe faptul ca protagonista isi descopera prematur puterile telekinetice de care se si arata interesata. Avand mustrari de constiinta pentru comportamentul rusinos avut fata de Carrie, Sue (o Gabriella Wilde modesta), ii propune prietenului sau sa o invite la bal pe aceasta. Ceea ce nu stiu cei doi este ca un grup de colegi are propriul plan pentru seara balului.

Personajele secundare apar doar pentru a umple actiunea. Interpretarile lor sunt un cusur al intregului. Chloe este uneori sovaitoare si tinde sa exagereze cu mimica, dar duce la capat un rol solicitant, mai ales cand apeleaza la tremurul vocii sau al trupului. Cum toata lumea va astepta sa vada scena clasica de la bal, personal am sa pun superior in topul preferintelor momentul cand Carrie cutreiera strazile oraselului, tarand dupa ea o rochie greoaie. Cu un dezacord neinsemnat pentru nota finala de la piatra de mormant, „Carrie” ar putea (re)deschide interesul pentru o capodopera epica a genului, permitandu-i sa aiba propria identitate slefuita de un tratament muzical obraznic.