CineAmator

„Where there is kindness, there is goodness. And where there is goodness, there is magic.”

O sa va spun ceva ce poate nu stiati si decideti la final daca ma credeti. Sau si mai bine, la final alegeti daca este in interesul vostru sa dati crezare celor narate sau va este mai bine mintindu-va ca povestile fantastice exista doar in basme. Pentru ca nu este chiar asa. Si minciunile sunt si mai frumoase atunci cand sunt imbracate in haine de gala pentru ca stralucesc mai bine si ies mai bine in evidenta, nu-i asa?

A fost odata ca niciodata, o tanara care credea. Credea in trecut, in prezent si in viitor. Fatigue era mostenitoarea unui secret transmis din generatie in generatie. Dar ciudat este ca nu stia ce trebuie sa pastreze ascuns. Stia doar ca in acel castel, in care s-au indragostit si au locuit stramosii sai, Cenusareasa si Printul, era pitit intre rune, printre randuri si ruine, un manuscris. Cine il scrisese si pentru ce, nu stia. Dar uneori incapatanarea este confundata cu nebunia, si nebunia cu curajul. Numele sau era o ironie pentru ca tanara poseda o energie vecina cu extazul si asta o ajuta sa caute. Si curios este ca atunci cand cauti ceva fara sa stii ce, citesti mai usor printre indicii.

In prezentul haotic al secolului vitezei ii era mai greu sa se concentreze asupra lucrurilor importante. Dar stia ca in toate adaptarile mitului Cenusaresei exista un sambure de adevar. Si curand si-a dat seama ca, in toate filmele, Ella isi pierdea mereu pantoful pe a zecea treapta, din fuga sa de la palat. Ceea ce inseamna ca undeva, candva, cineva, avusese grija sa transmita un mesaj. Si ea mai trebuia doar sa afle care este.

Hotarata sa descopere care era misterul care o starnea in cautari, fara ca macar sa fi cerut asta, Fatigue a hotara sa reviziteze lacasul pe care in copilarie il ridiculiza, dar pe care acum il vedea doar ca o umbra a ceea ce candva stralucise falnic. Ajunsa la scarile care au sustinut atatea istorii, a simtit ca patrunde in intimitatea cuiva,  dar credea in bunatatea dupa care se ghidase pana atunci, si stia ca nu perturba linistea nimanui. Poate doar pe a ei, dar fara sa isi dea seama…. Treapta era intr-adevar un ascunzis bun pentru ingropat secrete pentru ca, ridicata, aceasta dezvalui in interior o scriere ruginita de vreme, uscata de ani si vestejita de poveri. Un jurnal care data chiar din seara balului cand el a cunoscut-o pe ea. Cand Printul a vazut-o pe Cenusareasa la gala. Si scrisoarea era semnata de … Lady Tremaine, mama vitrega a Cenusaresei! Emotionata, Fatigue decise ca trebuie sa stie mai multe. Dar era contrariata de sentimentul de frustrare si indignare. De ce ea? Si intelesese cand ajunse la partea cea mai importanta, desi caligrafia arhaica ar fi trebuit sa fie greu de descifrat:

„… aveam regrete. Si intr-o existenta in care ai facut orice pentru a avea totul, nu asta trebuie sa iti fie osanda. Pentru ca iti promiti ca nu te vei intoarce la ce a fost in vremuri lasate. Si slabiciunea este uneori o dovada mustratoare a bunatatii pe care nu o voiam dovedita. Dar mi-am fagaduit in seara aceea ca nu aveam sa las un chip plans. Si am cautat-o pe Zana ce i-o stiam Ellei alese si am rugat-o, i-am poruncit, sa ajunga indata la ea sa o serveasca prin consumarea harului magiei. Dar sa-mi faca legamantul ca nimeni nu va cunoaste vreodata asta. Nici macar eu, asa ca, dupa ce voi scrie aceasta marturisire, o voi uita….”

Articolul este raspunsul unei provocari lansate de RanEvents Comm pentru a relata o poveste (reala sau inventata) in care magia, bunatatea si curajul au definit evenimente, pentru a ne reaminti ca din 13 martie ne intalnim cu un basm de vis pe marile ecrane- „Cinderella”, distribuit de CineForum. Am ales sa ma foloesc de imaginatie in propria mea viziune despre cum au stat lucrurile in povestea copilei care alege sa creasca asa cum o invatase mama sa, doar pentru ca odata matura, sa isi gaseasca alesul. Exact ca intr-o poveste feerica.