The Road (2009)

Drama, Recomandari, SF, Thriller

“The clocks stopped at one seventeen one morning. Within a year there were fires on the ridges and deranged chanting. By day the dead impaled on spikes along the road. Each day is more gray than the one before. Each night is darker – beyond darkness. The world gets colder week by weeks as the world slowly dies.”

Regizor: John Hillcoat
Actori: Viggo Mortensen, Charlize Theron, Kodi Smit-McPhee, Guy Pearce, Robert Duvall
Gen: Drama, Thriller
Premii: 2 premii (3 premii Oscar) si 15 nominalizari
Tara: SUA
Durata: 111 minute

Imaginati-va o lume in care nu se mai aud rasete de copii, sirene de politie, nu haos, ci dezordine, dezumanizare, o lume unde se moare de foame; civilizatia a apus, la fel ca toate creatiile si descoperirile umanitatii. Singura scapare de a evada din inchisoarea la care esti condamnat, este sinuciderea si asta nu ca o solutie disperata, pentru ca nu poti alege. Pictati o lume in gri, fara soare care nu iti transmite nimic pentru ca a fost redusa la tacere si ingropata in cenusa…. Ceea ce este interesant la “The Road”, este faptul ca nu pune accent pe momentul premergator situatiei actuale, nu regizeaza inca un film din seria “the end of the world” pentru ca se axeaza strict pe framantarile omuluiui in situatia de a nu-si mai dori sa traiasca.

Pelicula surprinde teribil de bine lupta pentru pastrarea unei iluzii si impactul violentei lumii asupra inocentei unui copil. Filmul nuanteaza zdruncinator antiteza dintre omul bun si omul rau, intreprinzand fara exagerari si printr-o actiune statica, dar totusi nuantata intocmai veridicitatea unui posibil scenariu. Eroii principali nu au nume. Sunt simplu- tatal si fiul. Nici in carte (filmul este ecranizarea romanului “The road” marca Cormac McCarthy ) autorul nu a dezvaluit numele celor doi, desi toate cadrele sunt ocupate de catre acestia. Personajele principale sunt nevoite sa se lupte unul cu celalalt si mai apoi cu ultimii supravietuitori ai planetei. Spun asta pentru ca cei doi se disting prin ceea ce stiu, prin ceea ce cred ca stiu si au idei diferite despre ce inseamna supravieturirea, deslusind doua moduri de a te raporta lumii- a o ajuta sau a te ajuta.

Viggo Mortensen este intruchiparea armonioasa intre dur si bland a paternitatii. Duce lupta de a izbuti in a-si duce fiul (Kodi Smit Mcphee- o prestatie convingatoare) la coasta, in speranta ca acolo vor gasi ceva mai bun. Sfasitat intre frica de a nu reusi ce-si propune si invinovatindu-se pentru ca sotia sa a ales sa ii paraseasca pe el si fiul sau (nu este abandonul clasic), tatal duce o batalie interiora. Rememoreaza clipele de alta data, micile flashuri fiind doar un pretext al scenaristului de a ne aminti ca oricand suntem predispusi unor evenimente similare. Barbatul se agata de vechile amintiri pentru a-si hrani sufletul, pentru a gasi resursele necesare pentru a isi duce fiul la adapost, luminandu-si drumul intunecat prin rememorari necontrolate.

Imi place foarte mult finalul, ideea in sine fiind de continuitate, drumul intreprins pana acum, desi s-a apropiat de sfarsit, este abia la inceput. O sa il recunoasteti in ultimele secvente pe Guy Pearce, rolul sau fiind, in opinia mea doar o imagine fantomatica. Daca ar fi sa ne ghidam dupa raspunsul dat fiului de catre tata, la intrebarea ce ar face daca ar muri, atunci nu ne ramane sa tragem concluzia simpla ca sunt impreuna – ideea din titlu fiind metamorfozata in calatoria ce urmeaza acum (o parere personala, cu riscul de a fi gresita). Desi succesul sau comercial nu a fost pe masura investitiilor, asta nu reduce din calitatea sa, ba chiar mi-a starnit curiozitatea de a-l urmari, multe voci aclamandu-i notele disctincte ale unui film post-apocaliptic.