CineAmator

„Welcome to Heaven”

• Regizor: Rawson Marshall Thurber
• Actori: Dwayne Johnson, Neve Campbell, Pablo Schreiber, Roland Møller, Byron Mann
• Gen: Actiune
• Premii: niciun premiu, nicio nominalizare (la data publicarii)
• Tara: SUA
• Durata: 102 minute

Se presupune ca atunci cand te duci la un film, te informezi despre el ca sa stii daca ai vreo tangenta cu el sau nu. Pentru „Skyscraper” lucrurile sunt evidente inca din tailer. Mai exact faptul ca vei asista la o productie care sfideaza orice logica si isi asuma asta, cam cum se intampla prin filmele alea de prin ’90 cand un singur om reusea sa infrunte o armata, mai ales in situatii dintre cele imposibile fizic.

Pana la urma si faptul ca Dwayne Johnson apare in distributie in rolul principal ar trebui sa fie un detaliu demn de luat in seama pentru a-ti face o idee despre genul productiei. Cu antecedente in filme distractive, actorul stie ce face de fiecare data si nu dezamageste, amuzand fara prea mare efort chiar si in ipostazele prostesti. Doar ca aici nu mai este vorba despre a fi caraghios, cum o facea cel mai recent si cel mai bine in „Jumanji”, ci mai degraba sa fie imposibil de invins, aproape ca Bruce Willis in seria „Die Hard”. Din nou, interpretarea lui este una foarte faina, solida, convingatoare si Dwayne ramane la fel de popular cu minim de efort, credibil chiar si in cele mai exagerate si absurde scene.

Gandit si construit ca un film de popcorn, „Sckyscraper” nu face vreun efort ca sa contureze un scenariu complex. Ba chiar abunda in scene usor de anticipat, dar peste care treci cu indulgenta, tocmai pentru ca nu pretinde a fi altceva. Povestea este destul de simpla, cam cum sunt cele din filmele de seara de televiziune. Un fost soldat a gasit puterea sa treaca peste un accident, sa isi faca o familie si incearca sa isi consolideze o cariera departe de armata. Motiv pentru care alege sa fie consultant de securitate pentru un proiect in premiera: un zgarie nori cu 200 de etaje. Doar ca ajuns aici, da peste un alt plan in desfasurare, iar familia lui pica la mijloc si barbatul face tot ce poate pentru a-i salva pe cei dragi.

La fel ca filmele cu premii si astfel de filme care par din categoria B vor fi apreciate pentru interpretari, tehnica si altele. Si ca sa excelezi unde altii au esuat este destul de greu, motiv pentru care filmul lui Rawson nu este chiar un esec. Fara ca neaparat sa se apropie de reusitele din portofoliul regizorului – „We’re the Millers„ (2013), „Central Intelligence„ (2016) – sta foarte bine la capitolul 3D, cat sa simti frica de inaltime.

Si ca tot ziceam de clisee la inceput – imi place cum ce se intampla in prima jumatate de ora (vezi discutia cu telefonul), influenteaza evenimentele din a doua parte. Din pacate, personajele negative sunt extrem de usor de neglijat, cat sa nu iti pese de motivatiile lor si sa nu incerci sa le intelegi. Pentru mine cel putin, lucrurile nu au functionat prea bine si pare ca intreaga intriga s-a construit pe un plot aproape neglijabil ca miza. Cum sta bine unui blockbuster care se respecta si nu ii pasa prea mult de detalii d-astea. Plus ca are ceva CGI foarte bun cu care sa iti ia ochii si construieste bine momentele de suspans.