Biografic, CineCronici, Comedie

[REVIEW] Florence Foster Jenkins (2016)

florence-foster-jenkins-975331l-1600x1200-n-31e8a026„People may say I couldn’t sing, but no one can ever say I didn’t sing.”

  • Regizor: Stephen Frears
  • Actori: Meryl Streep, Hugh Grant, Simon Helberg, Rebecca Ferguson, Nina Arianda
  • Gen: Biografic, Comedie, Drama
  • Premii: niciun premiu, doua nominalizari (la data publicarii)
  • Tara: SUA
  • Durata: 111 minute

Dintotdeauna m-au fascinat si multumit productiile BBC, casa de productie oferindu-mi de multe ori filme care mi-au devenit in timp slabiciuni, mai ales in ceea ce le priveste pe cele de epoca. „Florcence Foster Jenkins” este una dintre ele, un produs delicat sustinut de un trio invers proportional cu fragilitatea subiectului: Streep-Grant-Helberg. Viata sopranei amatoare, cea care da si numele filmului, nu este pentru prima oara subiect de film, alti regizori incercand inaintea lui Stephen Fears sa faca biopicuri inspirate de inceputurile carieriei artistei in cochetarea cu muzica de opera. Cel mai recent este „Marguerite” al lui Xavier Giannoli. Nu l-am vazut, dar daca a prins la fel de bine excentricitatea si marinimia personajului sunt multumita.

„My Beautiful Laundrette”, „Dangerous Liaisons”, „High Fidelity”, „The Queen”, „Cheri”, „Philomena” – Fears are o filmografie diversificata si de buna calitate. Cu filmul biografic de fata incearca sa strecoare in parti egale umor si drama pentru a face portretul unei femei care, in ignoranta sa, si-a trait visul. Desigur, incurajarile fortate, cumparate sau oferite neconditionat din iubire nu au ajutat. Sau poate ca da. Cert este ca rolul pe care Meryl si l-a asumat a fost unul incredibil de interesant si de bine purtat in diverse momente, de la inceput si pana la final cand actrita este pur si simplu senzationala. Mai ales in conditiile in care aceasta are partituri excelente („Mamma Mia”, „Into the Woods”, „Ricki and the Flash”, „God Bless America”) si ca se descurca cu provocari muzicale, asa cum a demonstrat in diverse si multiple ocazii cinematografice.

In anul 1944 America este in mijlocul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Florence Foster Jenkins (Meryl Streep) isi incheie cariera din lumea artistica si isi anunta retragerea. Alaturi de sotul sau isi ia la revedere de la activitatea sustinuta ani de zile pe scena, de cand a fondat un club dedicat unde se sarbatorea muzica si opera. St. Clair Bayfield (Hugh Grant), prietenul si partenerul cu care are o casnicie de coabitare o incurajeaza mereu. Lucru de care nu se dezminte nici acum cand la batranete isi doreste sa devina soprana. Dupa ce ii angajeaza un profesor de canto si un pianist (urmariti-l pe Simon Helberg, superb in simplitatea si cu stangacia personajului) care sa o acompanieze, lucrurile scapa curand de sub control. Curand reprezentatiile facute in sufragerie nu mai sunt sufieciente si daca pana acum cronicile erau cumparate, Florence vrea sa faca  spectacole cu casa inchisa, lucru care incurca putin planurile sotului pentru a mentine o sarada.

Pe scurt ar fi  o poveste reala despre o femeie care nu a stiut ce sa faca cu banii. Eu as adauga portretului doamnei umorul britanic. Dar am remarcat ca regizorul a tinut sa ne arata ca protagonista era impacata cu soarta sa, dar si ca poseda o incapatanare incredibila cu care a defilat in orice si-a dorit si asta a facut-o minunata. Pentru public mi se par revelante paralele facute in ceea ce priveste relatia dintre personajele principale – amandoi sunt fara talent, amandoi desfiintati de critica si amandoi fac imposibilul in a ascunde asta celuilalt. Un actor ratat face echipa cu o cantareata afona.

Poate cel mai bun si ofertant aspect al filmului a fost, contrar asteptarilor, nu Meryl Streep, ci Simon Helberg. Pricajit, micut, naiv si sufletist a fost interpretat cu o sensibilitate si voiosie excelente, minele actorului amintind de aparitia lui Tony Revolori din coloratul „The Grand Budapest Hotel”. Revenirea lui Hugh Grant, aici parca rupand particele din fiecare aparitie cand i se impunea romantismul, este una notabila. Actorul reuseste sa surprinda o colaborare uimitoare cu Streep.

Cu note amarui, tonuri dulci, dar toate urcate pe portative galagios de dramatice si romantice, „Florence Foster Jenkins” este inca un film dedicat pasiunii de a-ti vedea visul implinit. De data asta celei pentru muzica si atat de frumos pus in scena.

Poate cea mai trista comedie pe care o veti vedea, dar de la care, in ciuda unei ironii taioase, veti iesi zambind si cu satisfactia ca ati urmarit o biografie sentimentala. La care nu stii exact daca ai ras cu sau despre personaj, ceea ce face lucrurile si mai interesante. Dar ai certitudinea ca ai vazut unul dintre cele mai bune filme ale anului. Se rade zgomotos, se suspinsa in surdina. Cu de toate, cum s-ar zice.

Filmul intra in cinematografe din 11 noiembrie si este distribuit de Freeman Entertainment.

Vizionare trailer:

Loading...

Vezi si...

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.